Un microfon, o melodie fără voce și un ecran cu versuri care defilează — asta a fost, și încă este, rețeta uneia dintre cele mai longevive forme de distracție inventate vreodată. Karaoke în România a devenit, în doar câțiva ani de la Revoluție, parte din peisajul barurilor, al discotecilor de cartier și, mai târziu, al emisiunilor de televiziune. Povestea ei începe, însă, la mii de kilometri distanță, într-un bar din Japonia anilor ’70.
De la Japonia la lumea întreagă: nașterea karaoke-ului
Termenul „karaoke” combină două cuvinte japoneze — „kara” (gol) și „oke”, prescurtare de la „okesutora” (orchestră) — și descrie exact ideea de bază: o orchestră „goală”, fără solist, pe care oricine o poate completa cu propria voce.
Daisuke Inoue și „orchestra goală”
Povestea cea mai cunoscută îl are în centru pe muzicianul japonez Daisuke Inoue, care în 1971, la Kobe, a construit un aparat ce reda piese instrumentale pentru ca clienții barurilor să poată cânta pe o bandă de acompaniament. A pus în circulație 11 astfel de aparate, închiriindu-le localurilor din zonă, dar nu și-a brevetat invenția — o decizie care i-a adus, mai degrabă decât profit financiar, un loc de cinste în istoria culturii populare: în 1999 a fost numit de revista Time printre cei mai influenți asiatici ai secolului, iar în 2004 a primit premiul Ig Nobel pentru Pace.
Alți istorici ai fenomenului amintesc și de un alt inginer japonez, Shigeichi Negishi, care ar fi conectat încă în anii ’60 un microfon la un casetofon, construind așa-numita „Sparko Box” — un precursor al ideii, rămas la fel de nebrevetat. Oricare ar fi fost primul, ideea a prins instant în barurile Japoniei, iar până la mijlocul anilor ’80 aparatele de karaoke erau deja nelipsite din cluburile nocturne nipone.
Cum a ajuns karaoke în Occident
De la Japonia, fenomenul a sărit rapid și pe alte continente. Un inventator filipinez, Roberto del Rosario, a brevetat propriul sistem „Karaoke Sing Along” în 1975, iar primul bar de karaoke din Statele Unite s-ar fi deschis la Los Angeles în 1982. Tehnologia a evoluat în pas cu electronica de consum: casetele video cu versuri, apoi laserdisc-urile și, în anii ’90, CD-urile și DVD-urile cu piste special concepute pentru cântat, au transformat karaoke într-un fenomen global, ajuns inclusiv în Europa de Est — exact în perioada în care România își redescoperea libertatea de a petrece așa cum voia.
Anii ’90 în România: o țară însetată de distracție occidentală
După 1989, România a trăit un adevărat asalt de cultură pop occidentală, până atunci accesibilă doar pe șoptite, prin casete audio aduse din străinătate sau prin emisiuni radio ca Radio Vacanța. Discotecile de cartier, înființate uneori chiar în casele de cultură ale orașelor, au devenit laboratorul în care tinerii descopereau tot ce fusese interzis sau greu de găsit: muzică dance, haine second-hand „de afară” și, nu în ultimul rând, noile forme de divertisment din Vest.
Primele aparate de karaoke în baruri și discoteci
În acest context de deschidere bruscă, karaoke a avut teren fertil. Primele aparate au ajuns în România la începutul-mijlocul anilor ’90, de regulă prin intermediul firmelor care importau echipamente audio-video, și s-au instalat rapid în barurile și discotecile care voiau să ofere ceva nou clientelei. Nu era nevoie de o scenă mare sau de o trupă live — un televizor, un player de casete video sau CD-uri cu piste karaoke și un microfon erau suficiente pentru o seară de distracție garantată, mult mai accesibilă financiar decât un concert sau un spectacol.
Karaoke în România: vedeta petrecerilor
Ceea ce a început ca o curiozitate de bar s-a transformat, de-a lungul anilor ’90 și 2000, într-un ritual social. Nu exista petrecere de familie, nuntă de sat sau chef de birou în care, la un moment dat, cineva să nu înșface microfonul pentru un solo neuitat.
De la cluburile de cartier la televiziune
Succesul karaoke-ului în baruri nu a trecut neobservat de televiziunile românești, care, în logica audiovizualului de divertisment specific perioadei, au transformat cântatul pe repede-înainte în concept de emisiune: concursuri de amatori, momente de karaoke integrate în show-uri de varietăți și apariții la posturile locale, unde orice privitor își putea încerca vocea pentru câteva minute de glorie televizată. Barurile specializate exclusiv pe acest concept au continuat să existe în marile orașe, devenind un reper al vieții de noapte românești chiar și după ce novelitatea inițială s-a stins.
Hiturile pe care le cântau românii la karaoke
Lista pieselor „obligatorii” la o seară de karaoke din România anilor ’90-2000 includea, firesc, hiturile internaționale dance și pop care dominau deja discotecile — de la Modern Talking la ABBA — dar și manele românești, șlagăre de muzică ușoară autohtonă și, pentru curajoși, baladele rock care puneau la încercare orice voce neexersată. Karaoke a devenit, în felul lui, o oglindă a gusturilor muzicale ale unei generații întregi.
Karaoke astăzi: de la VHS la aplicații și YouTube
Patru decenii mai târziu, tehnologia s-a schimbat radical, dar principiul a rămas identic. Casetele video și CD-urile cu piste instrumentale au fost înlocuite de aplicații de telefon, canale dedicate pe YouTube și console de karaoke cu ecran tactil, care oferă acces instant la mii de piese, în orice limbă. Barurile de karaoke rămân, însă, la fel de populare, mai ales în marile orașe, unde serile tematice adună nostalgici ai anilor ’80-’90 alături de generații mai noi, curioase să încerce o formă de distracție care a supraviețuit internetului, streamingului și oricărei mode trecătoare.
De ce nu moare niciodată moda karaoke-ului
Explicația longevității karaoke-ului e, probabil, mai simplă decât pare: oferă oricui, indiferent de talent, câteva minute în care devine protagonistul propriei petreceri. Exact ideea pentru care Daisuke Inoue a construit, fără să știe ce va urma, acea primă „orchestră goală” într-un bar din Kobe — și exact motivul pentru care, și astăzi, un microfon întins pe ringul unei nunți sau al unui bar de cartier din România tot declanșează aceeași reacție: rîsete, aplauze și, invariabil, o repriză de bis.
Surse:
