10.5 C
București
duminică, noiembrie 22, 2026

„Flashdance” și „What a Feeling”: cum a ajuns dansul american în România comunistă

Published:

Flashdance a ajuns în cinematografele americane în aprilie 1983 și, în câteva săptămâni, a transformat un dans de stradă improvizat într-un fenomen mondial. Povestea nu s-a oprit la Hollywood: pe căi complet neoficiale, prin rețeaua clandestină de casete video din România comunistă, filmul și piesa lui au ajuns și „dincolo de Cortina de Fier”, într-o țară în care televizoarele arătau doar două ore de program pe zi și unde a vedea un film occidental însemna să riști o amendă sau mai mult.

Filmul care a reinventat dansul american în 1983

Regizat de Adrian Lyne și cu Jennifer Beals în rolul principal, Flashdance spune povestea lui Alex Owens, o tânără care lucrează ziua ca sudor într-o oțelărie din Pittsburgh și seara dansează în baruri, visând la o școală de balet. Combinația de uzină, neon și coregrafie stradală a creat un stil vizual pe care criticii americani l-au copiat ani la rând în videoclipuri, reclame și seriale de televiziune. Filmul a devenit, la vremea lui, unul dintre marile succese de box office ale anului, impulsionat decisiv de coloana sonoră.

„Flashdance… What a Feeling”: piesa scrisă pe fugă, în drum spre studio

Melodia-vedetă a filmului, „Flashdance… What a Feeling”, s-a născut aproape din întâmplare. Compozitorul Giorgio Moroder a acceptat să scrie coloana sonoră după ce a văzut o variantă nefinisată a filmului, iar Irene Cara și Keith Forsey au scris cea mai mare parte a versurilor chiar în maşină, pe drumul de la vizionarea scenei de probă până la studioul lui Moroder. Titlul de lucru al piesei fusese, inițial, „Dancing for Your Life”. Cara a ținut să cânte ea însăși piesa — clauză pe care a inclus-o special în contract — și a înregistrat-o în doar câteva zile.

Recunoașterea: Oscar, Glob de Aur și Grammy

Succesul a fost imediat și de lungă durată. „Flashdance… What a Feeling” a ajuns pe locul 1 în Billboard Hot 100, unde a stat șase săptămâni, dintr-un total de 25 de săptămâni pe clasament, și a încheiat 1983 pe locul 3 în topul anual american. Piesa a câștigat Oscarul și Globul de Aur pentru cel mai bun cântec original, plus Grammy pentru cea mai bună interpretare vocală pop feminină, iar coloana sonoră a filmului a luat, separat, Grammy-ul pentru cea mai bună muzică de film. În 2023, piesa a fost inclusă în National Recording Registry al Bibliotecii Congresului american, ca înregistrare de importanță culturală (sursă).

Cum a ajuns Flashdance dincolo de Cortina de Fier

În România anilor ’80, Flashdance nu a rulat niciodată legal în cinematografe sau la televizor. A circulat pe casete VHS aduse clandestin din Occident de piloți, marinari și șoferi de camion, copiate și recopiate pe la colțuri de bloc, într-o rețea informală tolerată, se pare, chiar de structurile statului. Aproape toate aceste casete aveau o singură voce românească peste coloana sonoră originală: a Irinei Margareta Nistor, pe atunci traducătoare la Televiziunea Română, recrutată în 1985 să dubleze filme pentru acest circuit paralel.

Vocea care dubla totul: o singură femeie, mii de filme

Potrivit propriilor estimări, Irina Margareta Nistor a dublat peste 1.000 de filme în anii premergători Revoluției din 1989, uneori câte opt pe zi, lucrând direct, fără să vadă filmul înainte, în timpul liber rămas după programul de la TVR. Vecinii se adunau în apartamente — câte 20 de oameni la o proiecție, cu bilet de intrare — să vadă, cu glasul ei peste tot, de la Van Damme la Schwarzenegger. „Vorbea mereu aceeași doamnă, în locul lui Van Damme sau Schwarzenegger”, își amintea un jurnalist citat de presa românească (sursă). Nistor însăși a povestit simplu fenomenul: „Eu doar mă uitam și dublam filmele, nu știam ce se întâmplă după aceea.” Unii au numit-o, mai târziu, cea mai cunoscută voce din România comunistă, după Nicolae Ceaușescu.

Ecoul dansului de stradă în cultura românească a anilor ’80-’90

Pentru tinerii români care au prins o copie palidă, de-a treia generație, a casetei cu Flashdance, imaginile cu dans solo, improvizat, pe lângă utilaje industriale și sub lumini de neon au alimentat aceeași sete de mișcare pe muzică occidentală care a dus, în același deceniu, la explozia break dance-ului și la primele ore de aerobic organizate prin casele de cultură. Stilul vizual al filmului — bluze largi, legwarmers, părul vâlvoi — s-a infiltrat, cu întârziere și prin surse indirecte, și în moda tinerilor din marile orașe românești, alături de alte influențe occidentale care circulau pe casete și reviste aduse din străinătate.

De ce „What a Feeling” rămâne un imn peste decenii

Peste patru decenii de la lansare, piesa continuă să fie refolosită: a fost reinterpretată de artiști ca Björn Again sau DJ BoBo, a fost samplată de Jason Derulo în „The Sky’s the Limit” și a apărut, la fel de energică, și într-o reclamă internațională din 2024. Pentru generația care a crescut cu Flashdance pe o casetă aproape ilizibilă, cu vocea Irinei Margareta Nistor peste muzică, piesa rămâne legată nu doar de un film american de succes, ci de o mică formă de evadare, obținută pe sub mână, într-o Românie în care muzica și dansul occidental erau, pentru mulți, singura fereastră spre o altă lume.

Related articles

Recent articles