Printre trupele românești ale anilor ’60 care au pus bazele rock-ului autohton, puține au rămas la fel de învăluite în mister precum Olympic ’64. Formată la București, trupa a fost una dintre primele care au îmbinat folclorul românesc cu sunetul beat și psihedelic venit din Vest, iar la apogeul carierei a cântat, în plină cenzură comunistă, două dintre primele rock-suite din istoria muzicii românești. Astăzi, Olympic ’64 este descrisă de cronicarii genului drept „un grup pierdut în legendă” — o formație ale cărei înregistrări s-au pierdut aproape complet, dar a cărei poveste rămâne una dintre cele mai fascinante din muzica ușoară și rock românească.
De la Pioneers la Olympic ’64: numele inspirat de Jocurile Olimpice de la Tokyo
Povestea trupei începe în 1961, la București, când câțiva elevi ai Liceului „Mihai Viteazul” au pus bazele unei formații numite Pioneers. Printre membrii fondatori s-au numărat chitariștii Dimitrie William „Picky” Inglessis și Lukis Viratsonis, pianistul Mihai Teodorescu, basistul Antheos și toboșarul Titel Tățulescu, alături de Cornel Guriță, care cânta și la chitară.
În 1964, producătorul de televiziune Valeriu Lazarov le-a propus un nume nou, inspirat de Jocurile Olimpice de vară de la Tokyo, care se desfășurau chiar în acel an: așa s-a născut Olympic ’64. Trupa a debutat pe scenă la Student Club din București și a apărut pentru prima dată la televizor pe 9 octombrie 1964, într-o perioadă în care muzica de tip beat era privită cu suspiciune de autoritățile comuniste.
Dorin Liviu „Chubby” Zaharia, vocea mistică a formației
Odată cu schimbarea numelui, trupa a primit și vocea care avea să-i definească identitatea: Dorin Liviu Zaharia, născut la Focșani în 1944, poreclit „Chubby” (sau „Ciabi”) după cântărețul american de rock and roll Chubby Checker. Autodidact, Zaharia a încercat studii la Conservatorul din București și la Facultățile de Litere și de Filosofie, fără să absolve niciuna.
A fost unul dintre primii compozitori de folk din generația sa, descriindu-și propriul stil drept „nostalgia țăranului orășenizat”. În același timp, era profund pasionat de filosofia și mitologia indiană, purta cămașă de țăran și recita Tagore prietenilor — un comportament pe care criticul Dan C. Mihăilescu l-a asemănat cu cel al lui Syd Barrett, fondatorul psihedelic al trupei Pink Floyd. Potrivit actorului Florin Pittiș, Zaharia anticipase cu ani buni interesul generației „flower power” pentru cultura indiană.
Vara la Perla din Mamaia, iarna la Mon Jardin: rezidențele unei trupe de cult
Ca multe formații ale epocii, Olympic ’64 și-a construit renumele prin concerte live constante, nu prin discuri. Trupa cânta vara la restaurantul Perla din Mamaia și iarna la Mon Jardin din București, două dintre cele mai căutate localuri ale vremii, unde reușea să atragă un public fidel prin repertoriul ei neobișnuit, care îmbina rock, folk, muzică psihedelică și etno-rock.
„Decameronul focului alb” și „Karma Kaliyuga”: rock-suitele care au sfidat cenzura la Festivalul Club A
Consacrarea trupei a venit la Festivalul Club A, organizat de Clubul Arhitecților din București — una dintre puținele platforme din România comunistă unde muzica experimentală putea respira liber. În 1969, la prima ediție, Olympic ’64 a prezentat suita rock în douăsprezece părți Decameronul focului alb, câștigând Premiul pentru stil românesc și concepție de spectacol. Doi ani mai târziu, la a doua ediție, trupa a revenit cu Karma Kaliyuga, un poem muzical la fel de ambițios, pentru care a primit din nou premiul pentru stil românesc și o mențiune pentru solistul vocal.
Succesul nu a venit fără riscuri: potrivit relatărilor vremii, cenzorii au făcut presiuni asupra organizatorilor pentru a-l exclude pe Zaharia de la gală, însă directorul fondator al Clubului Arhitecților, Mac Popescu, a refuzat să cedeze și a insistat ca rezultatele juriului să fie afișate așa cum fuseseră stabilite — permițând astfel trupei să-și păstreze premiile. A fost, însă, și ultima apariție publică notabilă a formației, care s-a dizolvat la scurt timp după aceea.
Din toată activitatea trupei a rămas aproape nimic înregistrat: nici Decameronul focului alb, nici Karma Kaliyuga nu au supraviețuit pe bandă. Singura apariție de studio a formației a fost single-ul Cântic de haiduc / Ziua bradului de noapte, lansat de Electrecord în 1970 — o înregistrare scurtă, dar considerată una dintre cele mai valoroase mostre ale rock-ului românesc din acea perioadă.
Filmele, folclorul și dispariția prematură a lui Zaharia
După dizolvarea trupei, Dorin Liviu Zaharia și-a continuat cariera ca compozitor de muzică de film, semnând coloanele sonore pentru Nunta de piatră (alături de Dan Andrei Aldea), Duhul aurului, Filip cel Bun și Tănase Scatiu, toate regizate de Dan Pița, precum și pentru Țapinarii și Lișca, regizate de Ioan Cărmăzan în anii ’80. A avut și un mic rol de actor, interpretând un flașnetar în Nunta de piatră.
A scris și versiuni în limba română pentru piese ale celor de la The Beatles și The Rolling Stones, precum și adaptarea românească a melodiei Remember The Rain. Piese precum Vinovații fără vină și Bradu-i brad fără topoare au fost reluate mai târziu de artiști folk precum Adrian Ivanițchi, Mircea Vintilă și Pasărea Colibri, păstrând vie o parte din repertoriul pe care Olympic ’64 nu a reușit să-l înregistreze niciodată.
Dorin Liviu Zaharia a murit la București pe 3 decembrie 1987, la doar 43 de ani, și este înmormântat la Berca. Două decenii mai târziu, cercetătorul Andrei Oișteanu i-a dedicat un amplu text retrospectiv, readucând în atenție o figură descrisă drept „aproape mitică” a undergroundului cultural românesc.
Chiar dacă numele Olympic ’64 nu mai spune mare lucru publicului larg de astăzi, povestea ei rămâne un reper esențial pentru înțelegerea felului în care rock-ul românesc a încercat, în plină cenzură, să-și găsească propria voce — între folclor, mistică indiană și scena restaurantelor de pe litoral.
Surse: Ziarul de Vrancea – Despre vânceanărul Dorin Liviu Zaharia, Postmodernism.ro – Rockul românesc de poveste: de la concept la operă rock, Wikipedia – Olympic ’64.
