Cu mult înainte ca Phoenix, Sfinx sau Semnal M să devină nume de referință, o formație bucureșteană pornită aproape din joacă a pus bazele rock-ului făcut „pe bune” în România. Se numea Roșu și Negru, iar povestea ei trece prin trei orașe, două generații de muzicieni și un premiu câștigat în străinătate la mijlocul anilor ’80, într-o perioadă în care puțini credeau că o trupă din spatele Cortinei de Fier mai poate concura cu Vestul.
O trupă botezată de un Revelion
Povestea Roșu și Negru începe în 1965, la București, într-o vreme în care genul pe care îl cântau formațiile de amatori nici nu avea încă un nume oficial – se spunea simplu „muzică de chitare electrice”. Inițiatorul grupului a fost Nansi Brandes, un tânăr pianist și compozitor care a adunat în jurul lui câțiva colegi dornici să experimenteze cu sonorități noi, inspirate din beat-ul britanic și din rock-ul american de la începutul deceniului.
Numele trupei s-ar fi născut chiar de Revelion, când membrii formației au apărut pe scenă îmbrăcați în roșu și negru. Curios, la primul lor pas pe micile ecrane, în emisiunea de Anul Nou a Televiziunii Române din 1966, grupul nu a cântat sub acest nume, ci sub pseudonimul „Policolor” – se spune că, în epocă, combinația de roșu cu negru era privită cu suspiciune și nu „se asorta” în ochii cenzurii culturale.
Drumul prin Iași și întâlnirea cu viitorii mari muzicieni
La scurt timp, Brandes s-a mutat la Iași pentru a studia la Conservator, iar acolo a reconstruit practic trupa Roșu și Negru în jurul unor tineri instrumentiști locali. Printre ei s-a numărat și un baterist de doar 14 ani, care avea să devină unul dintre cei mai respectați percuționiști români: Ovidiu Lipan „Țăndărică”. Tot la Iași li s-au alăturat Nicky Dorobanțu și Florin Marcovici, colegi de Conservator ai lui Brandes.
Un moment important a venit în 1969, când Liviu Tudan, un muzician bucureștean venit din trupa Sideral, a fost transferat la Conservatorul din Iași, oficial din motive de studii, neoficial pentru „imaginea rebelă” pe care o avea la București. Colaborarea lui cu Roșu și Negru s-a dovedit una dintre cele mai fertile din rock-ul românesc al epocii.
Rock opere și experimente „decadente”
Revenită la București în 1969, formația a participat la primul festival de muzică pop organizat în Capitală și a strâns majoritatea premiilor importante, chiar cu Liviu Tudan în componență. Spre deosebire de multe trupe de dans ale vremii, Roșu și Negru își asuma lucrări-concept ample: a lucrat cu instrumentiști de suflători de la Conservator și cu dirijorul Sabin Păuța pentru piese ample, de tipul unor adevărate rock-opere.
Una dintre aceste lucrări, intitulată „Nebunii care cred”, era descrisă de Tudan drept o „dramă lirică liberă”, construită după un model asemănător operelor rock occidentale. Trupa a continuat pe acest drum și în 1971, când a revenit la festivalul bucureștean cu rock-opera „Soare și vânt”, câștigând din nou premii importante. În acel an, Tudan plecase deja spre o altă formație, Metronom, cu care a cântat piesa „Sinestezie”.
Despărțirea și o a doua viață, în jurul lui Liviu Tudan
Pe la mijlocul anilor ’70, prima variantă a trupei Roșu și Negru s-a stins. Liviu Tudan a relansat însă numele în 1977, de această dată legându-l strâns de scena rock din Timișoara. După despărțirea formației timișorene Progresiv TM, în 1976, foștii ei membri Harry Coradini și Ladislau Herdina au refăcut grupul alături de trei nume venite chiar din Roșu și Negru: Liviu Tudan (bas, pian, voce), Florin Ochescu (chitară solo) și Dumitru Bădilă (baterie, înlocuit mai apoi de Ion Cristian).
Rezultatul a fost un veritabil supergrup, cunoscut sub numele „Progresiv TM” cu Roșu și Negru, care a dus mai departe, între 1976 și 1979, un rock de factură progresivă, cu influențe simfonice și teatrale. În 1979, formația a lansat pe Electrecord albumul „Puterea muzicii”, considerat astăzi un precursor important al rock-ului progresiv românesc.
Premiul de la Dresda, 1984: o premieră pentru rock-ul românesc
Componența definitorie a trupei – Liviu Tudan, Ladislau Herdina, Florin Ochescu, Ion Cristian și solistul Hary Coradini – a scris, în 1984, una dintre cele mai importante pagini din istoria genului la noi. La festivalul de la Dresda, din Germania de Est, Roșu și Negru a obținut Premiul I, dar și premiul criticii și al presei. Potrivit cronicilor vremii, a fost prima trupă din România care câștiga un premiu la un festival desfășurat în străinătate – o performanță notabilă pentru o formație ce venea dintr-o țară aflată, și ea, în spatele Cortinei de Fier.
Ce a rămas din Roșu și Negru
Astăzi, numele Roșu și Negru este cunoscut mai ales de pasionații de rock vechi românesc și de cei care urmăresc firul genealogic al unor formații precum Progresiv TM, Metronom sau Sideral. Trupa a funcționat, de fapt, ca un adevărat „laborator” prin care au trecut muzicieni care au marcat decenii de scenă românească: Ovidiu Lipan Țăndărică a devenit unul dintre cei mai căutați toboșari ai țării, iar Liviu Tudan a rămas una dintre figurile de legătură dintre rock-ul progresiv de la București și cel de la Timișoara.
Povestea trupei este, în fond, o oglindă a felului în care rock-ul românesc s-a construit în anii comunismului: prin mutări forțate de la un oraș la altul, prin reinventări succesive sub alte nume și, nu în ultimul rând, prin ambiția de a arăta – inclusiv pe o scenă din Germania – că muzica făcută dincolo de Cortina de Fier putea sta alături de cea occidentală.
