În plină epocă a muzicii ușoare de la Cenaclul Flacăra și a disco-ului de contrabandă adus pe casete, exista în România o scenă muzicală paralelă, mult mai discretă: jazz-ul. Catalogat de regim drept o formă de „decadență capitalistă”, jazz-ul în România comunistă a reușit totuși să supraviețuiască, prin încăpățânarea unor muzicieni, prin studiourile casei de discuri de stat și prin câteva festivaluri tolerate cu rezerve. Povestea lor arată că, și sub cenzură, improvizația și-a găsit mereu o portiță.
Jazz-ul în România comunistă: o muzică „decadentă” sub lupa cenzurii
După instaurarea regimului comunist în 1947, autoritățile au privit jazz-ul cu suspiciune, iar în anii 1950 genul a fost practic interzis. Mulți muzicieni au fost nevoiți să-și caute drumul în afara țării: pianistul János Kőrössy, de exemplu, a plecat să cânte mai întâi în Polonia, apoi în Germania, pentru a putea continua să facă jazz liber. Singura cale de înregistrare rămânea casa de discuri de stat Electrecord, aflată sub control strict — o situație similară cu cea din Polonia, Uniunea Sovietică sau Cehoslovacia.
Lucrurile au început să se schimbe după 1964, când Partidul Muncitoresc Român a căutat să se distanțeze de Moscova, iar restricțiile culturale s-au mai relaxat. Primele înregistrări de jazz românesc postbelic pe Electrecord apar chiar la mijlocul anilor ’60, semn că genul își găsea, încet, o fereastră de respirație.
Johnny Răducanu, „Mr. Jazz of Romania” — porecla primită de la Duke Ellington
Niciun nume nu rezumă mai bine rezistența jazz-ului românesc decât Johnny Răducanu. Născut la Brăila în 1931, într-o familie cu tradiție muzicală, a început pianul la 8 ani și a descoperit jazz-ul ascultând discurile cu Duke Ellington ale fraților săi mai mari. În 1950 a intrat la Academia de Muzică din București, la contrabas, dar a fost exmatriculat trei ani mai târziu pentru că a refuzat examenul de strategie militară. A lucrat apoi ca muzician de studio la Electrecord, iar în 1957 a câștigat medalia de aur la Festivalul Mondial al Tineretului de la Moscova.
În 1966 a înregistrat „Jazz in Trio”, unul dintre primele discuri de jazz românesc, iar la finalul deceniului i-a cunoscut personal pe Louis Armstrong și Duke Ellington, în timpul unui turneu prin Europa de Est. Chiar Ellington l-ar fi numit, într-un concert la București, „Mister Jazz of Romania” — porecla care i-a rămas pentru tot restul carierei.
De la contrabas la pian, cu un omagiu pentru cei puși sub arest la domiciliu
Răducanu a introdus contrabasul ca instrument solo în jazzul românesc, susținând ultimul său concert pe acest instrument în 1977, după care s-a dedicat compoziției și pianului. În 1984 a compus „Tescani ’84”, un omagiu adus intelectualilor români aflați sub arest la domiciliu — o piesă cu încărcătură aparte pentru vremea ei. În anii ’80, Biblioteca Americană din București i-a finanțat deplasările peste ocean, unde a cântat la Chicago, New York și New Orleans, primind în 1987 calitatea de membru de onoare al Academiei Louis Armstrong.
Colegii de generație: Aura Rully și Sergiu Malagamba
Johnny Răducanu nu a fost singurul care a dus jazz-ul românesc dincolo de frontiere. Aura Rully, născută în 1946, a plecat în 1965 într-un turneu în Statele Unite, Polonia și Israel alături de trio-ul lui Kőrössy. A continuat să cânte cu Bucharest Jazz Quintet, s-a mutat ulterior în Canada și a ajuns, în 1972, să cânte alături de Duke Ellington chiar la Festivalul de Jazz de la Newport. Contrabasistul Sergiu Malagamba, la rândul lui, și-a păstrat cariera muzicală de-a lungul schimbărilor politice din România, adaptându-se prin diversificarea repertoriului.
Festivalurile care au ținut vie flacăra jazz-ului
Deși genul era privit cu reticență, festivalurile de jazz au funcționat ca o supapă culturală greu de închis complet. Festivalul de Jazz de la Sibiu este unul dintre cele mai longevive din Europa de Est: în 2022 a ajuns la a 50-a ediție, ceea ce înseamnă că rădăcinile lui coboară până în plin regim comunist — o performanță remarcabilă pentru un gen etichetat drept „muzică a decadenței occidentale”.
Jazz-ul românesc după 1989: o renaștere pe scenele internaționale
Căderea comunismului a deschis porțile unei noi generații de festivaluri. Festivalul de Jazz de la Gărâna s-a născut în 1997 dintr-un jam session improvizat de prieteni la Hanul La Răscruce, în satul Gărâna, din Munții Semenic. În 2003, prezența lui Eberhard Weber pe scenă a propulsat festivalul în circuitul internațional de jazz, iar din 2004 evenimentul s-a mutat la Poiana Lupului, unde se desfășoară și astăzi. În aproape trei decenii, peste 130.000 de spectatori au ascultat sute de artiști, iar iubitorii genului l-au poreclit „Woodstock-ul contemporan” al jazzului românesc.
De la cluburile mici și studiourile Electrecord ale anilor ’60-’70, până la scenele de astăzi din munți, jazz-ul românesc rămâne o dovadă că muzica își găsește întotdeauna o cale de a supraviețui — indiferent cât de strict este controlul care i se pune în față.
Surse: World of Jazz – Jazz in Bucharest, All About Jazz – Johnny Răducanu, Gărâna Jazz Festival – Despre GJF.
