Înainte de boombox-uri, casetofoane și internet, muzica ajungea în sufrageriile românilor printr-un obiect aproape ritualic: electrofonul. De la patefonul cu manivelă al bunicilor, la pick-up-ul electric din anii ’60-’80, drumul discului de vinil până la difuzor a fost, pentru multe generații, cel mai apropiat lucru de un concert privat.
De la patefonul cu manivelă la discul de 78 de rotații
Povestea pleacă de la gramofonul lui Emile Berliner, brevetat în 1887, și de la discul plat care l-a înlocuit pe cilindrul fonografului lui Edison. Compania lui Berliner, The Gramophone Company, s-a extins rapid în Europa, iar potrivit unui catalog de colecție dedicat istoriei discului de patefon, firma avea deja o agenție în Regatul României în jurul anului 1899, la doar câțiva ani după primele înregistrări comerciale. În paralel, casa germană Carl Lindström deschidea și ea reprezentanțe pe piața românească.
Discurile din acea epocă erau plăci dure, cântate pe o singură față la început, apoi pe ambele; din 1908, viteza de 78 de rotații pe minut a devenit standardul internațional, cu discuri de 10 sau 12 inch pentru adulți și unele mai mici, de 6 inch, pentru copii. Reclamele vremii avertizau cumpărătorii cu o frază care spune mult despre grija față de obiect: „Evitați întrebuințarea de ace ieftine, care degradează plăcile.”
Oradea, un oraș-reper pentru colecționari
Catalogul citat mai sus, semnat de colecționarul Ronald Hochhauser și publicat de Muzeul Țării Crișurilor, documentează cum orașul Oradea avea, la începutul secolului XX, mai multe magazine specializate: salonul de gramofoane Columbia (1929), librăria Pro Patria (1933) sau magazinul Lőrincz, deschis încă din 1913. Colecția muzeului numără astăzi 176 de discuri de ebonită, cu înregistrări datate între 1901 și 1964, și patru gramofoane funcționale, expuse publicului începând din 1971.
Electrofonul și pick-up-ul cuceresc sufrageriile românești
Trecerea de la redarea pur mecanică la cea electrică a început în perioada interbelică — aparatul Panatrope, lansat de Brunswick în 1924, este considerat primul aparat electric de redare a discurilor — dar în România, electrofonul și pick-up-ul au devenit obiecte casnice obișnuite abia în deceniile comunismului. Industria electronică locală, concentrată la fabrici bucureștene precum Electromagnetica — cunoscută pentru radiourile sale, de la modelele „Festival” la „Pionier”, produse la mijlocul anilor ’50 — a crescut treptat gama de aparatură audio pentru casă, în timp ce pe piață ajungeau și pick-up-uri și combine muzicale importate din țările blocului estic.
Pentru o familie românească din anii ’70-’80, un electrofon în sufragerie avea aproape statutul unui simbol de confort: alături de televizor și de biblioteca cu cărți, era locul unde se asculta muzică împreună, la ceas de seară sau la petreceri.
Ritualul ascultării: peria, cârpa de catifea și acele de rezervă
Proprietarii de discuri din acea vreme își amintesc un adevărat ritual al îngrijirii. Muzicianul Nicu Alifantis a povestit, într-un interviu, că avea mereu la îndemână o periuță pentru curățat acul și o cârpă de catifea pentru praful de pe disc, iar plăcile trebuiau depozitate corect ca să nu se deformeze — o grijă pe care a comparat-o cu ritualul unui fumător de pipă sau al unui iubitor de whisky.
Muzica interzisă și contrabanda de discuri
Pentru muzica occidentală, electrofonul avea însă nevoie de o sursă de discuri care nu trecea prin magazinele de stat. Actorul și muzicianul Alexandru Andrieș a povestit cum, în anii de liceu la Brașov, discurile ajungeau din Germania în aproximativ două săptămâni, prin rude care lucrau la secția germană, și de la o mătușă stabilită în Statele Unite. Alifantis a descris un fenomen similar la Brăila, oraș cu multe familii cu rude plecate peste granițe: coletele cu discuri circulau pe căi informale, dar tacit tolerate, iar mai târziu chiar piloții de pe curse internaționale deveniseră „curieri” neoficiali ai muzicii occidentale.
Electrecord și industria discului românesc
Pe partea legală a pieței, Electrecord — casa de discuri românească înființată în 1932 — rămânea principalul furnizor de muzică pentru electrofoanele din toată țara. Puiu Sava, angajat al casei de discuri din 1975, a povestit că, la apogeu, fabrica producea aproximativ 700.000 de discuri LP pe lună, iar o singură mașină de gravat pentru matrițele de LP costa cât un automobil Dacia — o cifră care spune multe despre investiția din spatele fiecărui disc scos pe piață.
Electrofonul, astăzi: de la obiect de uz casnic la piesă de colecție
Electrofoanele și patefoanele vechi nu au dispărut complet din casele românilor — multe au ajuns în poduri, la colecționari sau, mai recent, în vitrinele magazinelor de antichități, odată cu revenirea în forță a vinilului pe piața muzicală. Pentru generația care le-a folosit zilnic, zgomotul specific al acului care cade pe disc și scârțâitul discret dintre piese rămân, și astăzi, un sunet al copilăriei — unul pe care niciun streaming nu l-a putut reproduce complet.
Surse citate:




