Nicu Alifantis este, de peste cinci decenii, vocea care a reușit ceva ce puțini muzicieni români au încercat: să transforme versurile marilor poeți în cântece ascultate de milioane. Într-o Românie a anilor ’70 și ’80, în care cenzura dicta ce se putea spune pe scenă, Nicu Alifantis a găsit refugiu în poezie și în chitara acustică, devenind unul dintre cei mai iubiți cantautori ai muzicii folk românești.
Debutul unui poet cu chitara
Născut la 31 mai 1954, la Brăila, într-o familie cu rădăcini greco-macedonene și aromâne, Nicu Alifantis a făcut primii pași pe scenă în 1973, la emisiunea de televiziune „Tele Top”. Doi ani mai târziu, în 1975, a fost angajat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, locul unde avea să înceapă o carieră de compozitor de muzică de scenă care avea să dureze decenii. Debutul discografic a venit în 1976, cu EP-ul „Cântec de noapte”, apărut la casa de discuri Electrecord — primul pas al unei discografii care avea să definească muzica folk românească.
Nicu Alifantis și Cenaclul Flacăra
După stagiul militar, Nicu Alifantis s-a alăturat Cenaclului Flacăra, condus de Adrian Păunescu, și a participat la majoritatea turneelor și spectacolelor acestuia prin toată țara. Piesele sale au apărut pe compilațiile Electrecord „Folk 1” (1977) și „Folk 2” (1978), iar pe tripla culegere lansată în 1983, de aniversarea a zece ani de cenaclu, a fost compozitorul cel mai reprezentat, cu trei piese incluse. Pentru o generație întreagă, numele lui a rămas legat de acele seri de stadion în care poezia și muzica țineau loc de libertate.
Versurile marilor poeți, puse pe muzică
Ceea ce îl distinge pe Nicu Alifantis de restul scenei folk românești este alegerea de a pune pe note versurile unor poeți precum Nichita Stănescu, Ion Barbu sau Leonid Dimov. Criticul literar Laurențiu Ulici observa, încă din 1997, că în compozițiile sale „gândirea poetică” o întrece pe cea muzicală — un compliment rar pentru un muzician, dar firesc pentru un artist care s-a considerat mereu, în egală măsură, poet și cântăreț. Albumul „După melci”, construit pe versurile lui Ion Barbu, rămâne una dintre cele mai originale apariții din folk-ul românesc al epocii.
Muzică pentru teatru și film, în plină cenzură
Paralel cu cariera muzicală, Nicu Alifantis a compus muzică pentru peste 100 de spectacole de teatru, multe dintre ele considerate astăzi clasice ale scenei românești, în colaborare cu regizorul Alexandru Tocilescu și muzicianul Mircea Florian. În ianuarie 1978, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, a avut premiera muzica sa pentru „Vesele neveste din Windsor”. A jucat, de asemenea, în filmul „Bietul Ioanide” (1980) și a compus coloanele sonore pentru „Moara lui Călifar” (1984) și „Aripi de zăpadă” (1985) — dovadă că, în ciuda rigorilor epocii, arta lui și-a găsit mereu drumul spre public.
Albume definitorii ale anilor ’80
Deceniul al nouălea al secolului trecut a adus câteva dintre cele mai importante repere din discografia sa: albumul „Nicu Alifantis (Mașina de scris)” din 1984, colaborarea „Mitică Popescu” din 1985 și, spre finalul deceniului, „Pătrat românesc nr. 9” (1988), un album care avea să confirme statutul lui Alifantis de autor complet, capabil să îmbine rock-ul, folk-ul și lirismul într-o formulă unică pe scena muzicii ușoare românești.
Un cântec nesfârșit
Potrivit propriilor estimări făcute publice de-a lungul anilor, Nicu Alifantis ar fi susținut peste 4.000 de concerte între 1973 și 2002 — o cifră care spune multe despre o viață dedicată integral scenei. Activitatea sa a fost recunoscută cu Premiul UNITER pentru muzică de scenă (1991), Ordinul Meritul Cultural și titlul de Cetățean de Onoare al Brăilei (2017). În 1995 a pus bazele proiectului „Alifantis & Zan”, iar astăzi continuă să concerteze alături de „Alifantis Fragile Band”, dovadă că poezia pusă pe muzică nu îmbătrânește niciodată.
De la scena Cenaclului Flacăra până la sălile de concert de astăzi, Nicu Alifantis rămâne un reper unic al muzicii românești: cantautorul care a demonstrat că o chitară și câteva versuri bine alese pot spune mai mult decât orice refren comercial.
Surse:
