Înainte să existe cluburi, console digitale sau playlisturi pe telefon, muzica de petrecere din România anilor ’80 trecea prin mâinile unui singur om: DJ-ul de altădată, de obicei un tânăr priceput la electronică, care anima nunțile și discotecile cu un magnetofon, două difuzoare improvizate și o colecție de casete copiate pe furiș. Povestea acestei meserii „neoficiale” spune mult despre felul în care muzica occidentală a supraviețuit, dansând, dincolo de Cortina de Fier.
Meseria care nu exista oficial
În Nomenclatorul de meserii al României socialiste nu exista funcția de „disc-jockey”. Cu toate acestea, în fiecare oraș și comună exista cineva cunoscut drept „băiatul cu casetofonul” sau „cel care pune muzică” — un pasionat de tehnică și de muzică occidentală, adesea electronist, student la Politehnică sau pur și simplu un vecin priceput la montaje audio. El devenea, informal, DJ-ul cartierului: cel chemat la nunți, majorate, baluri de absolvire și seri dansante organizate în căminele culturale.
Magnetofonul, instrumentul de bază
Instrumentul de lucru nu era un pick-up de vinil, ca în Occident, ci magnetofonul cu bobine — Tesla, Maiak sau, mai târziu, casetofoanele românești Electrecord și Clasic. Muzica se asculta de pe benzi înregistrate și reînregistrate de atâtea ori încât sunetul ajungea să aibă un șuierat caracteristic, recunoscut instantaneu de generația care a crescut cu el. Combinarea pieselor se făcea „manual”, prin oprirea și pornirea aparatului exact la timp, o abilitate care cerea exercițiu și ureche muzicală.
Nunțile românești din anii ’80: scena DJ-ului neoficial
Nunta rămânea marele examen al oricărui „DJ” amator. Alături de formația de muzică populară sau ușoară angajată pentru partea „oficială” a petrecerii, tânărul cu magnetofonul intra în scenă spre sfârșitul serii, când mirii și invitații mai tineri cereau muzică de dans occidentală. Boney M, ABBA, Modern Talking sau Bee Gees erau cerute cu voce joasă, pentru că formația de nuntă, formată de obicei din muzicieni mai în vârstă, nu cânta acest repertoriu, iar un casetofon care reda „muzică decadentă” la un eveniment public putea atrage priviri nedorite.
Repertoriul cerut în șoaptă
Caseta „de bal” era, de regulă, un mixtaj personal: piese disco și italo disco intercalate cu hituri românești de muzică ușoară, pentru ca petrecerea să rămână în limite „acceptabile” dacă apărea un reprezentant al autorităților locale. Mulți dintre acești tineri împrumutau caiete cu liste de piese de la colegi, își notau ordinea melodiilor și își apărau caseta originală ca pe o comoară, pentru că o copie bună, fără paraziți, era rară și prețioasă.
Discotecile din căminele culturale și cluburile de uzină
Pe lângă nunți, a doua scenă importantă a DJ-ului de altădată erau discotecile organizate în căminele culturale, casele de cultură ale sindicatelor sau cluburile din marile combinate industriale. Sâmbăta seara, un difuzor de incintă improvizat, câteva becuri colorate și un reflector rotativ montat manual transformau o sală obișnuită de festivități într-o mică discotecă. Biletul de intrare costa puțin, dar coada se forma cu ore înainte, pentru că acolo tinerii puteau asculta, pentru câteva ore, muzică pe care radioul de stat nu o transmitea niciodată.
De la magnetofon la pick-up și console de mixaj
Spre finalul anilor ’80, pe măsură ce călătoriile și legăturile cu străinătatea deveneau, pentru unii, puțin mai accesibile, în discoteci au început să apară primele console de mixaj rudimentare, aduse sau asamblate artizanal, și pick-upuri pentru viniluri occidentale ajunse ca rarități. Tehnica de „trecere” între piese, specifică DJ-ilor profesioniști din Vest, era copiată empiric, din auzite și din puținele emisiuni radio sau televizate care arătau cum se lucrează cu adevărat la o consolă.
După 1990: nașterea DJ-ului modern în România
Odată cu deschiderea frontierelor, acești tineri autodidacți au fost primii care au avut acces la echipamente profesionale, la muzica dance și eurodance ce inundă cluburile Europei, și la o piață de discotecă în plină expansiune. Mulți dintre „băieții cu casetofonul” din anii ’80 au devenit, în primii ani ’90, primii DJ profesioniști din cluburile românești, aducând cu ei exact experiența dobândită pe scena informală a nunților și a discotecilor de cartier: simțul ritmului, priceperea tehnică și, mai ales, dorința de a face sala să danseze.
Astăzi, când un DJ controlează de pe tabletă mii de piese într-o fracțiune de secundă, povestea magnetofonului dus din casă în casă, cu banda derulată manual exact la refren, pare desprinsă dintr-o altă lume. Și totuși, acea generație de pasionați a pus, fără să știe, bazele culturii de club din România de astăzi.
