Puține instrumente au traversat atât de spectaculos drumul de la cluburile de jazz la topurile pop ca saxofonul. Dacă în anii ’60 și ’70 era asociat cu scena jazz și cu secțiunile de suflători din muzica soul, saxofonul anilor ’80 a devenit, brusc, un ingredient obligatoriu al hiturilor radio, de la balade sentimentale la rock sintetic. Riff-urile sale melancolice au ajuns, pe căi mai puțin oficiale, și în România acelor ani, strecurate prin radiourile occidentale prinse cu greu pe unde scurte sau prin casetele audio copiate la nesfârșit.
Saxofonul anilor ’80: de la cluburile de jazz la MTV
La începutul deceniului, producătorii pop au descoperit că tonul cald și ușor nazal al saxofonului tenor sau alto putea aduce o notă de dramatism pe care sintetizatoarele, atât de la modă în epocă, nu o puteau reproduce. Rezultatul a fost un adevărat val de solo-uri de saxofon care au devenit, fiecare, parte din memoria colectivă a deceniului.
„Careless Whisper” — riff-ul care a transformat un instrument de jazz într-un simbol pop
Cel mai cunoscut exemplu rămâne „Careless Whisper”, piesa cu care George Michael a debutat ca artist solo în 1984, lansată inițial sub numele „Wham! featuring George Michael” pe albumul Make It Big. Melodia a ajuns pe locul 1 în Billboard Hot 100 în februarie 1985, unde a rămas trei săptămâni, și a fost declarată ulterior cea mai de succes piesă a anului 1985 în Statele Unite.
Povestea riff-ului de saxofon a devenit, la rândul ei, parte din legenda piesei. Potrivit presei muzicale internaționale, George Michael ar fi fredonat prima dată linia melodică pe un autobuz, în timp ce plătea biletul, pe drum spre slujba lui de controlor la cinema. În studio, echipa de producție ar fi testat solo-ul cu nu mai puțin de 11 saxofoniști, până când sesionistul Steve Gregory a găsit tonul potrivit — înregistrat, de fapt, puțin mai jos ca tonalitate și pe bandă încetinită, apoi accelerat la mixaj, tehnică despre care se spune că a dat sunetului acea claritate ușor ascuțită, inconfundabilă.
„Baker Street” și moda solo-urilor de saxofon
Dacă „Careless Whisper” a consacrat formula, ea fusese deja testată cu câțiva ani înainte de scoțianul Gerry Rafferty, în „Baker Street” (1978). Solo-ul, cântat de Raphael Ravenscroft pe un saxofon tenor luat, potrivit anecdotelor din industrie, direct din portbagajul mașinii sale, a devenit atât de popular încât a declanșat, practic, moda saxofonului obligatoriu în producțiile pop ale deceniului următor. Nu întâmplător, chitaristul Hugh Burns a cântat atât pe „Baker Street”, cât și pe „Careless Whisper”, un fir nevăzut care leagă cele două hituri.
Alte solo-uri care au marcat deceniul
Lista hiturilor anilor ’80 construite în jurul unui solo de saxofon memorabil este lungă. David Bowie a adus o secțiune de suflători pe albumul Let’s Dance (1983), inclusiv pe „Modern Love” — nu întâmplător, Bowie își dorise lecții de saxofon chiar de la saxofonistul de jazz Ronnie Ross, cel care avea să cânte, mai târziu, și pe „Walk on the Wild Side” al lui Lou Reed. Hall & Oates au transformat „Maneater” (1982) dintr-o idee de reggae într-un hit cu sonorități Motown, cu saxofonistul trupei, Charles DeChant, la solo. Trupa australiană Men At Work a imortalizat un riff de saxofon înregistrat, se pare, dintr-o singură tentativă, în „Who Can It Be Now?” (1981), cântat de Greg Ham. Iar Sade a făcut din sunetul de saxofon alto o parte centrală a identității sonore a trupei, în „Smooth Operator” (1984).
Cum ajungea sunetul acesta în România comunistă
În România anilor ’80, aceste piese nu rulau, desigur, pe posturile oficiale de radio sau televiziune. Ele ajungeau la tineri prin canale paralele: emisiuni muzicale ale radiourilor occidentale precum Radio Europa Liberă sau Vocea Americii, prinse cu greu pe unde scurte, ori prin casetele audio aduse din străinătate și copiate apoi la nesfârșit, din casetofon în casetofon, până deveneau aproape de neascultat din cauza zgomotului de fond. Pentru o generație întreagă, un solo de saxofon auzit pe o casetă uzată avea, paradoxal, o greutate emoțională aparte — era sunetul unei lumi la care nu aveau acces decât pe furiș.
Saxofonul în muzica ușoară românească
Instrumentul nu era, de altfel, complet străin de scena muzicală românească a epocii. Orchestrele care acompaniau vedetele muzicii ușoare, conduse de dirijori și compozitori precum Cornel Fugaru, foloseau frecvent secțiuni de suflători, inclusiv saxofonul, în aranjamentele pentru melodiile prezentate la festivaluri ca cel de la Mamaia. Sunetul nu avea, firește, aceeași încărcătură pop-rock ca cel din hiturile occidentale, ci se integra într-un stil orchestral mai apropiat de muzica de music-hall și de jazz-ul ușor al vremii.
De ce rezistă și astăzi sunetul acela
Patru decenii mai târziu, saxofonul anilor ’80 continuă să fie un reper sonor instant recognoscibil, recuperat constant de valul de nostalgie synthwave și de trupele tribut care umplu scenele cluburilor și festivalurilor din România. E un sunet care, odată auzit, nu mai poate fi confundat cu nimic altceva — motiv suficient pentru care „Careless Whisper” și „Baker Street” continuă să apară, an de an, pe playlisturile dedicate muzicii retro.
Surse: AOL — povestea din spatele „Careless Whisper”, NME — cele mai bune solo-uri de saxofon din pop și The National — locul saxofonului în muzica pop.




