Puține discuri reușesc să rescrie radical imaginea unui artist deja consacrat, așa cum a făcut-o „Let’s Dance”, albumul cu care britanicul David Bowie a renunțat la experimentele sonore din „Trilogia berlineză” pentru un sunet dance-pop lucios, gândit direct pentru MTV și pentru ringul de dans. Lansat în aprilie 1983, discul avea să devină cel mai vândut din cariera sa — și, ca multe alte hituri occidentale ale epocii, și-a găsit drumul, pe căi ocolite, și spre urechile tinerilor din România comunistă, prin unde radio bruiate și casete audio copiate din prieten în prieten.
De la experimentele berlineze, la reinventarea pentru MTV
La începutul anilor ’80, David Bowie venea după „Scary Monsters (and Super Creeps)” (1980) și după celebra „Trilogie berlineză” alcătuită din „Low”, „Heroes” și „Lodger” — albume experimentale, lăudate de critici, dar îndepărtate de topurile comerciale. Pentru noul disc, Bowie a decis o schimbare radicală de direcție: în locul colaboratorului său de multă vreme, producătorul Tony Visconti, l-a ales pe Nile Rodgers, chitaristul și mintea din spatele trupei disco-funk Chic, pentru un sunet mult mai accesibil și dansant.
Nile Rodgers și sunetul Chic, ingredientul secret
Albumul a fost înregistrat în doar câteva săptămâni, la studioul The Power Station din New York, cu o echipă de studio neobișnuită: secția ritmică a trupei Chic, alături de un tânăr chitarist texan, aproape necunoscut la vremea respectivă, pe nume Stevie Ray Vaughan, recrutat chiar de pe scena unui festival de blues din Montreux. Rezultatul a fost un amestec de rock, funk și dance-pop, radical diferit de tot ce lansase Bowie până atunci, dar care s-a dovedit exact formula câștigătoare pentru începutul noului deceniu.
Un succes comercial fără precedent în cariera lui Bowie
Piesa-titlu, „Let’s Dance”, a devenit al doilea single al lui Bowie care a ajuns pe locul 1 în Billboard Hot 100, după „Fame” (1975), și a urcat, de asemenea, pe prima poziție în Marea Britanie. Albumul omonim a scos patru single-uri, dintre care două au intrat în top 10, inclusiv „China Girl”, piesă scrisă împreună cu Iggy Pop, al cărei videoclip a beneficiat de rotație intensă pe MTV, alături de cel al piesei-titlu. „Let’s Dance” a devenit primul disc de platină al lui Bowie în Statele Unite și cel mai bine vândut album din întreaga sa carieră, impulsionat și de „Serious Moonlight Tour”, cel mai amplu turneu pe care artistul îl susținuse până atunci.
România anilor ’80: muzica occidentală, prinsă pe furiș
Într-o Românie în care posturile oficiale de radio și televiziune difuzau muzică occidentală cu mare zgârcenie, iar presa muzicală străină era practic inaccesibilă, un hit proaspăt precum „Let’s Dance” nu ajungea niciodată pe cale oficială la publicul larg. Pentru tinerii pasionați de muzică, singura variantă rămâneau posturile internaționale prinse pe unde scurte, de cele mai multe ori în mijlocul unui bruiaj electronic constant impus de regim.
Radio Europa Liberă și Vocea Americii, fereastra spre lume
Emisiunile muzicale ale unor posturi precum Radio Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC au rămas, de-a lungul anilor ’80, un reper esențial pentru generațiile de tineri melomani români, care continuau astfel tradiția lăsată de legendarul program „Metronom” al criticului de jazz Cornel Chiriac. Ascultarea acestor emisiuni nu era lipsită de riscuri: Securitatea trata consumul de muzică occidentală ca pe o formă de subversiune culturală, iar tinerii adunați în cămine sau apartamente pentru a asculta împreună la un singur radio sau casetofon puteau atrage, fără să știe, atenția informatorilor din anturaj.
Caseta audio, comoara de contrabandă
Odată prinsă pe unde, o piesă cu un ritm atât de dansant precum „Let’s Dance” — diferită de imaginea mai sobră, ezoterică, pe care mulți români o aveau despre Bowie din perioada „Ziggy Stardust” — era înregistrată rapid pe casetă și copiată apoi din casetofon în casetofon, pierzând calitate cu fiecare generație de copie, dar câștigând statutul de piesă de petrecere în cercurile de tineri. În lipsa unui circuit oficial de difuzare, discotecile de cartier și petrecerile organizate în apartamente deveneau spațiile informale în care un astfel de hit occidental circula și câștiga notorietate, cu mult înainte ca numele lui Bowie să devină cu adevărat cunoscut publicului larg românesc, după 1989.
Un hit care a rămas peste timp
La peste patru decenii de la lansare, „Let’s Dance” continuă să fie una dintre piesele definitorii ale anilor ’80, prezentă constant în playlisturile petrecerilor și cluburilor retro, inclusiv în România, unde fenomenul muzicii „anii ’80-’90” cunoaște un nou val de popularitate în rândul publicului tânăr. După moartea lui David Bowie, în ianuarie 2016, piesa a rămas unul dintre cele mai cântate și mai recognoscibile momente ale carierei sale — dovadă că, oricât de radicală ar fi fost schimbarea de sunet pe care a propus-o în 1983, instinctul artistului de a se reinventa a avut, din nou, dreptate.
